Vocea critică e un subiect interesant pentru mine. Cu atât mai mult cu cât o regăsesc peste tot. Este parte din vocea mea, din vocea ta, din cea a părinților noștri, din cea a clientului care vine la psihoterapie, din cea a partenerului nostru de cuplu, din cea a prietenilor noștri. Și vocea aceasta ne influențează stările pe care le avem și deciziile pe care le luăm.

Cum se face seară, hop, apare și vocea care-mi spune: „N-ai terminat de scris articolul…Trebuia terminat de ieri….. (pauză). Ce faci, nu te poți concentra? Nici de citit nu ai terminat. Păi, în ritmul ăsta, termini cartea la Sfântu’ Așteaptă”. Mult timp am încercat să scap de vocea asta spunându-i ”Hai, pleacă de aici!” Dar nu a mers, vocea a venit către mine și mai mult.

Apoi, am schimbat întrebarea de mai sus cu alta:”Ce am făcut astăzi?” Și răspunsurile veneau…. Adică am început să-mi reamintesc partea plină a paharului. Pentru că ea există. Întotdeauna. Exersam, practicam… nu-mi ieșea mereu, dar simțeam o schimbare în bine. La început, deși făceam exercițiul acesta, starea mea era similară situațiilor în care apărea vocea critică. Acesta a fost un punct important: de a continua să exersez noua perspectivă, deși starea mea rămâne similară cu starea asaltată de vocea critică. Asta a durat niște ani…

Apoi, întrebarea ”Ce am făcut astăzi?” s-a transformat treptat – treptat în alta ”Pentru ce sunt recunoscătoare?” A fi recunoscător pare un cuvânt pompos, nefamiliar multora. Deși sunt deja munți de studii care arată beneficiile recunoștinței. Fără a intra în detalii, vă invit să citiți aici despre beneficiile recunoștinței. Mai e mult până când acest cuvânt va face parte din limbajul nostru zilnic. Vă invit să-l folosiți mai mult și să experimentați, cu timpul, și alte stări. Pentru mine, mult timp a fost doar o expresie pe care o foloseam: rece, străină, departe de mine. În timp, pe măsură ce am fost mai mult în contact cu nevoile și valorile mele, ea a devenit mai apropiată, tot mai caldă, cu mirosuri, senzații, sunete, imagini și stări noi. Și asta, pentru că a fi recunoscător nu înseamnă (doar) ce am bifat astăzi sau ce sarcini am îndeplinit. Sunt recunoscătoare când aud o melodie care-mi place, când aud cântecul păsărilor pe terasă, când mă plimb împreună cu soțul meu, când aud că fetița nostră spune o ”perlă”, când văd o scenă interesantă sau amuzantă într-un film, când simt un miros bun de mâncare gătită. Când afară e frig și eu sunt în casă la căldură și privesc pe fereastră, când afară e cald și stau la soare.  În unele zile sunt recunoscătoare că m-am splălat pe cap. Când eram însărcinată, o colegă mi-a spus ”o să vezi tu, când vine copilul nu vei mai avea timp nici să te speli pe cap”. Am râs atunci, mai zâmbesc și acum când îmi aduc aminte. Mai ales în zilele când e chiar o povocare să mă spăl pe cap.

”Când ești conștient și reflectezi chiar și la un singur lucru bun despre tine, construiești o punte către o parte mai bândă a ta.” Jon Kabat- Zinn

Vocea critică apare și când mă gândesc la relația cu soțul meu ”vezi, astăzi, n-ai vorbit mai nimic cu el (soțul tău). Nu petreci timp cu el. Cea mai mare parte din timp se duce către fetiță.” Ce am reușit să aducem pentru relația noastră sunt plimbările în doi. Avem două trasee aproape de casă pe care le facem constant. De 3-4 ori pe săptămână. Și mă bucur tare că au devenit o obișnuință pentru noi. Unul dintre trasee se face în aproximativ jumătate de oră dus-întors. E foarte bun pentru că are și o porțiune de urcuș, care ne menține în formă. Celălalt traseu este ceva mai lung, îl facem mai rar.

Plimbarea e bună pentru mine, pentru el, pentru relația noastră. E bună din punct de vedere fizic, psihic, relațional, spiritual. Despre minunatele fațete ale plimbării am să mai scriu, cu siguranță. Doar un singur aspect îl las acum. Sunt recunoscătoare de câte ori privesc, în depărtare. Ochii mei parcă reușesc să cuprindă mai mult decât văd eu cu adevărat. Când ajungem în vârful dealului și se întind în fața noastră: pădurea, munții, casele răsfirate, lacul. Am o stare de bucurie și exaltare de parcă nu am cuvintele potrivite să o descriu. E fain că, starea asta o simt și acum când scriu rândurile astea și o retrăiesc. Cum stau mai mult cu ea, îmi reamintesc că fac și eu parte din natură, că există ceva mai mare dincolo de mine din care fac și eu parte și mă identific cu ea. Toate astea, mă fac să privesc așteptările și responsabilitățile mele zilnice cu mai multă detașare. Împlicit, vocea critică se domolește mult și se îmblânzește. În plus, în tot acest demers, sunt împreună cu soțul meu.

Exercițiile de meditație sunt esențiale în acest demers. Vă recomand să experimentați și să exersați apropierea de partea mai blândă din voi; pentru mine este foarte utilă această meditație.

Încet-încet, într-un proces care a început de 16 ani și care continuă, am început să văd și să trăiesc lucrurile altfel. Am stat să ascult mai mult vocea critică, să-i dau spațiu, să trăiesc împreună cu ea, să observ senzațiile corpului meu când apare, să văd de unde vine și ce încearcă sa-mi spună. Să văd care sunt temerile ei și cum încearcă să mă ajute. Pentru un plan concret de intervenție în a te împrieteni cu vocea critică, poti avea în vedere ședințe de psihoterapie.

Text scris pentru *Mind Education Health.


Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *