E firesc să-ți dorești ca ceilalți să fie diferiți sau să facă ceva diferit. ( de ex. soțul să te poată asculta când îi povestești că ai avut o zi grea, fără să-ți ofere repede o soluție. Vecinul să nu mai fie așa de enervant când ai parcat mașina pe o jumătate din locul lui de parcare. Copilul să mănânce ce-i pui în farfurie fără să comenteze, că doar te-ai străduit din greu să gătești. Colega de la serviciu să nu mai facă atât pe deșteapta în ședințe ca să iasă în evidență și să fie ea promovată în locul tău, etc..)

E firesc să-mi doresc ca eu să fiu diferit ( de ex. mai înțelept/ înțeleaptă, mai bogat(ă) sau mai sexy, etc).

Dacă eu îmi doresc să fiu diferit, sigur că aceeași așteptare o am și față de cei din jur.

Nu mă accept pe mine, nu-i accept nici pe ceilalți așa cum sunt.

Asta ni se întâmplă tuturor pentru că există o diferență între așteptarea din mintea noastră despre cum ar trebui să fim și cum suntem în realitate. Și încercăm toată viața să acoperim această diferență, cu orice preț. Realitatea este că nu o putem acoperi niciodată, oricât ne-am strădui. Pentru că undeva acolo, în adâncul nostru, considerăm că nu suntem suficienți așa cum suntem. Sau că nu suntem ok așa cum suntem. Pentru că așa ni s-a transmis în familie, în comunitatea noastră sau la nivelul societății.

 

Ce facem când ne confruntăm cu o problemă

Când ne confruntăm cu o problemă, tendința noastră este să căutăm o soluție. Și anume să facem ceva.

Soluția care ia forma de „a face ceva” funcționează în meseria noastră sau în problemele administrative de zi cu zi. În orice demers care presupune o rezolvare de problemă.

Când este vorba despre emoții și relații, soluția poate arăta diferit. De multe ori, e suficient să stăm, să nu facem nimic, să acceptăm situația pentru a putea merge mai departe.

 

Este despre acceptare…

Dacă mă accept pe mine, e mai ușor să îi accept și pe ceilalți.

Sigur că este ușor de zis / de scris, dar e greu de făcut.

 

Acceptarea față de mine presupune să fiu atent(ă) la mine, la mintea mea, la corpul meu, la emoțiile mele. Să-mi permit un spațiu și pentru emoții, să le las să fie, să mă împrietenesc cu ele, să descifrez care e mesajul lor. Acceptarea este atunci când accept realitatea așa cum este. Când accept prezentul și trecutul așa cum sunt, chiar dacă nu-mi plac. Și că viața merită trăită, chiar și atunci când traversăm momente grele.

Acceptarea față de ceilalți presupune să le lași celorlalți spațiu să fie așa cum sunt. Să-i asculți când vorbesc, să înțelegi perspectiva lor, cu curiozitate. Să stai cu ei acolo unde sunt și să lași la o parte ideea că tu ești mai evoluat emoțional, mental, spiritual.  Acceptarea nu presupune să fii de acord cu celălalt, poți să rămâi la părerea ta și o poți exprima. Dar să accepți că poate exista și o altă perspectivă.  Acceptarea nu înseamnă să-ți încalci limitele. S-ar putea să nu-ți placă, s-ar putea să fii trist(ă), dezamăgit(ă) sau iritat(ă). Dar, la un nivel mai profund, încearcă să fii împăcat(ă) cu situația. Și asta te eliberează. Reduce presiunea pe care o exerciți asupra celuilalt. Și, de multe ori, trecerea ta către acceptare poate ajuta ca lucrurile să se îmbunătățească.

 

În postarea următoare, am să vin cu un exemplu personal de acceptare în relația cu cineva drag din familia mea.