Ce afli dacă vizualizezi acest episod:

– Cum dezvoltăm poveștile pe care ni le spunem despre noi.

– Cum poveștile noastre din trecut ne pot dicta viitorul.

– De ce unele povești nu ne ajută.

– Cum să privim aceeași poveste dintr-o perspectivă diferită.

– De ce o versiune diferită a poveștii ne-ar putea schimba viața.

– Pași pe care îi putem face pentru a ne spune o versiune diferită a poveștii.

– Cum să înveți din poveștile altora.

– Ce ne poate învăța amânarea despre poveștile pe care ni le spunem.

– Cum încep să-mi spun povești utile.

Citate 

 

 

 

 

 

 

(TRANSCRIERE VIDEO)

În anii tinereții mele, să zicem 20 +, aveam un discurs intern care nu prea mă ajuta. Eram mai neîncrezătoare în mine. Gândurile mele erau mai mult pe principiul că “nu pot să fac anumite lucruri” sau “mi-e greu să fac un anumit proiect” sau “nu cred că pot să am o relație de cuplu bună”.

 

Interesant e că, trecând timp, în anii 30 +, lucrurile s-au mai schimbat. Am avut multe ocazii să ies din zona mea de confort. Am fost implicată în mai multe proiecte, am ieșit din zona mea de confort și interesant e și discursul meu intern s- a schimbat. Acum sunt mai degrabă pe principiul că da, desigur: “uneori viața e grea, dar am încredere că pot să fac lucruri.” “Am încredere că pot să aduc mai aproape de mine valorile pe care eu mi le doresc. De la “nu cred că pot să am o relație de cuplu bună” am ajuns ideea că “s-ar putea să pot avea o relație de cuplu bună” până la chiar “Am o relație de cuplu bună”.

 

Așa că, vă propun astăzi să vorbim despre poveștile pe care ni le spunem despre noi. Aceste povești iau forma discursului nostru intern.

Discursul nostru intern ne influențează starea noastră mentală și, invers, starea noastră mentală este influențată de discursul nostru intern.

 

În linii mari, avem două feluri de povești: unele povești care ne coboară și unele povești care ne urcă.

Poveștile care ne coboară sunt cele care ne fac să ne simțim mici, să nu avem încredere în noi, să stăm blocați în frică, să stăm într o anumită buclă a noastră și să ne fie greu să ieșim din ea. Mai degrabă, aceste povești ne țin pe loc.

Poveștile care ne ridică sunt poveștile care ne dau încredere că putem face lucruri, povești care ne duc mai departe către un drum pe care ni-l dorim și ne motivează. Ne mobilizează să facem micro pași mai aproape de ceea ce ne ne dorim.

Fiecare dintre noi are un discurs mental sau mai multe discursuri interne.

• Avem povești pe care ni le spunem despre noi.
• Avem povești pe care le spunem despre ceilalți oameni
• Avem povești pe care ni le spunem despre lume.

Aceste povești sunt foarte importante, sunt puternice pentru că ele ne definesc, ne structurează.

 

În timp, noi devenim poveștile pe care ni le spunem despre noi. Așa am să repet pentru că asta mi se pare foarte important: în timp, noi devenim poveștile pe care ni le spunem despre noi. E ca o profeție auto îndeplinită.

 

Am sa dau câteva exemple de povești care ne coboară și nu ne sunt utile. Cele mai frecvente povești care apar și care ne țin blocați. sunt, în general, poveștile de tipul “nu sunt suficient”, “ nu sunt suficient de bună”,  “nu sunt suficient de frumoasă”, “nu sunt suficient de atractivă”, “nu sunt suficient de capabilă” sau “nu pot eu menține o relație de cuplu bună” sau “nu sunt eu suficient de bună să duc mai departe o relație de prietenie” sau “nu sunt suficient de bună să câștig pe cât mi-aș dori”. Deci, undeva în jurul ideii acesteia, că “nu sunt suficient de….” . Astea sunt cele mai frecvent întâlnite, dar la ele se mai pot adăuga și altele. Am să mai enumăr câteva. Nu înseamnă că toți le avem, dar e posibil ca unii dintre noi să aibă unele din aceste povești. De ex. ”nu cred că pot ține lângă mine oamenii pe care îi iubesc” sau “cred că oamenii pe care îi iubesc mă vor părăsi la un moment dat sau mă vor abandona”. Sau “nu cred că aș putea avea vreodată dragostea de care am nevoie. Sau, cum ziceam mai devreme, “nu sunt suficient de bună”. Sau “am să eșuez”,  “sunt izolat de ceilalți oameni”, sau “ceilalți oameni nu mă înțeleg” sau “ceilalți oameni mă manipulează sau îmi înșeală încrederea”, “nu mă pot baza pe ceilalți oameni” sau, dimpotrivă, “eu trebuie mereu să las de la mine. Nevoile mele nu sunt așa importante, nevoile altora sunt mai importante.” Sau poate fi o frică de viitor, frica că viitorul va fi negru, mic si bate la ușă.

Oricare din poveștile acestea ne fac să rămânem mici, panicați, ne fac să rămânem într-o buclă și, practic, ele ne blochează.

Cum au apărut poveștile pe care ni le spunem despre noi?

Bun și atunci se pune întrebarea cum au apărut poveștile astea pentru că, nu- i așa, orice poveste apare cu un sens și există acolo, în spate, o rațiune pentru care ea a apărut. Așa și este. Aceste povești ale noastre care ne coboară, ne țin blocați ne fac să ne simțim mici au apărut, de obicei, de cele mai multe ori de când eram mai mici. Au apărut într-un moment în care noi am trăit niște experiențe grele și discursul nostru mental și ceea ce am învățat din asta s-a transformat într-o credință.

De ex: dacă am avut în jurul meu oameni care mai degrabă m-au înșelat sau mi-au înșelat încrederea. Cu timpul, cred că nu pot avea încredere în oameni. Și pe bună dreptate pentru că mintea ne ajută să structurăm anumite experiențe pe care noi le trăim. Mintea noastră trage niște concluzii în virtutea experiențelor pe care noi le trăim.

 

Poveștile care ne coboară au avut un rol adaptativ și protectiv, la început

În primă fază, aceste povești pe care ni le spunem, aceste povești negative pe care ni le spunem au un rol adaptativ și protecttiv ne protejează pentru că, nu-i așa, e în ordine să cred că dacă cineva pe care l-am iubit sau un părinte a plecat de lângă mine sau nu mi-a oferit iubirea de care aveam nevoie, desigur că eu voi crede că nu pot primi iubire de care am nevoie. Atât timp cât sunt mic sau cât sunt copil este absolut în ordine această credință pentru că mă ajută, are rol protective. Problema e că, la un moment dat, când devenim adulți aceste credințe încep să ne blocheze din ce în ce mai mult și ne limitează din ce în ce mai mult viitorul.

Pentru că, dacă eu cred, de exemplu, că nu pot avea o relație de cuplu bună pentru că n-am avut în jurul meu modele, pentru că părinții mei spre exemplu se certau mereu, n-am avut un model bun.

 

Ei, și dacă eu cred că “nu pot să am o relație de cuplu bună” asta mă limitează foarte mult. Pentru că atunci când ajung adult ce pot să fac dacă am credința asta: păi, fie pot să nu mai caut, pot să abandonez ideea de a găsi o relație de cuplu bună și asta mă face să stau în zona de evitare. Fie mă poate face să mă duc mai degrabă înspre relații cu parteneri indisponibili pentru că nu i-așa, “dacă relațiile tot se termină până la urmă” și că “nu pot avea o relație bună” este în ordine să mă implic într o astfel de relație.

Deci, ele ajung la un moment dat să ne limiteze la un moment dat. Poveștile au fost bune, au fost adaptative și au fost protective, dar la un moment dat, ele ne limitează. Avem nevoie să ne dăm seama când se întâmplă lucrul acesta, când anumite povești pe care ni le spunem ne limitează viața, ne limitează capacitatea de a merge mai departe către ceva ce ne dorim.

 

Cum trec de la poveștile care nu mă ajută, la poveștile care mă pot urca.

La poveștile astea care mă pot aduce mai aproape de viața pe care mi o doresc. Este vorba despre o călătorie. Să vă imaginați că este o călătorie, că este un proces, că este un drum pe care îl parcurgem. Care nu este unul foarte ușor, dar care merită făcut pentru că cu cât încep să parcurg acest drum, cu atât se văd niște beneficii în viața mea.

Deci nu e ceva de genul totul sau nimic. Când încep să merg pe acest drum, se văd beneficiile și îmi dă mai multă încredere că sunt pe drumul cel bun și pot continua.

 

Cum să începeți în mod proactiv să vă spuneți povești utile

5 pași pentru a vă spune o versiune diferită a poveștii

Idei sau recomandări pe care le puteți pune în practică.

Am să mă rezum la cinci recomandări și le detaliez puțin pe fiecare.

1) Să identific care este povestea care nu mă ajută

Un prim pas foarte bun este să identific care este povestea. Da, adică să identific povestea pe care mi o spun, dar pentru asta am nevoie să cunosc poveștile pe care eu mi le spun despre mine. Ar putea să fie “eu nu sunt suficient de…” de exemplu. Pentru fiecare dintre voi un exercițiu bun este să faceți această introspecție și anume: Care sunt poveștile care vă coboară care vă țin acolo blocați? Pentru că am nevoie să identific când această poveste apare în mintea mea. Îmi aduc aminte și realizez că aici sunt în povestea asta a mea.

Un alt mod de a o identifica este să mi dau seama atunci când când amân sau procrastinez să fac lucruri care știu că sunt importante pentru mine. E foarte posibil ca acolo undeva în spatele amânării, de fapt, să existe o astfel de poveste care mă coboară.

Un alt indiciu, un al treilea indiciu, este o stare emoțională un disconfort care vine peste mine și care mă împiedică să merg mai departe.

Deci, oricare din aceste trei semne pe care le identificați vă ajută să vă dați seama că sunteți în povestea asta care vă ține acolo prinși, care vă coboară.

Odată ce am identificat povestea pot să trec mai departe să o observ, dar să observ fără judecată. Sau să observ ca și cum e e ceva firesc. Pentru că într-adevăr e ceva firesc. Pentru că această poveste e ceva ce, din când în când, apare în viața mea. Nu e ceva ce pot să opresc sau apăs pe un buton de ștergere. Din când în când, apare în viața mea atunci când apare, am nevoie să o observ. Și atunci ce observ? Observ că există această credință că “nu sunt suficient de…”.

Dar această poveste nu e alcătuită doar din această credință, nu e nu e alcătuită doar de partea cognitivă, ci apar și alte părți. Și anume partea emoțională precum și senzațiile corporale sau unele amintiri.

Și, toate acestea se declanșează automat. Deci povestea mea nu e alcătuită doar din niște gânduri, ci și din partea emoțională din senzații corporale și amintiri. Și atunci aici este un moment foarte delicat când observ când identific povestea și când încerc o să o observ. Și să stau cu ea, pentru că aici există un disconfort. Există aceste emoții care apar și îmi provoacă un disconfort. Ideea e dacă pot să stau cu ele, să le înțeleg, să am compasiune față de mine să-mi spun “da, e un moment greu. E un moment dificil a apărut din nou povestea asta, dar știu că e o poveste care din când în când apare în viața mea. Și acum este unul dintre momentele astea. Cum ar fi să am puțină înțelegere față de mine?” O să fac o mică pauză din ceea ce făceam. Pot să stau un pic cu mine, pot să mi spun un cuvânt blând mie, pot să stau cu mine să mă ating, poate poate identificând zona corpului, un loc unde este această parte vulnerabilă. Dacă pot să stau cu mine, să încerc să mă mângâi, să fiu alături de mine, ar trebui să mă facă să mă liniștesc, să coboare partea emoțională și să revin în partea de prezent pentru că atât timp cât sunt în buclă, de fapt eu sunt aruncată în niște amintiri din trecutul meu. Odată ce mi dau seama, sunt deja mai liniștită. Emoțiile au coborât. Sunt cumva mai bine eu cu mine.

2) Să mă întreb: povestea asta pe care eu mi-o spun, e adevărată?

Pot să trec apoi la următorul pas și anume la partea mai rațională pentru că odată ce emoțiile coboară înseamnă că pot să folosesc mai mult partea rațională. Mă pot întreba oare povestea asta pe care eu am trăit-o, povestea asta pe care eu mi-o spun, e adevărată? Spre exemplu, dacă-mi spun “nu sunt suficient de bună la serviciu, nu îmi iese nimic bun” pot să mă gândesc dacă este adevărată sau nu povestea asta. Poate, primesc de la serviciu niște feedback-uri bune: că sunt competent, că fac lucruri, că oamenii se pot baza pe mine. Da, deci ar putea fi o discrepanță între ceea ce cred eu, povestea mea și feedback-urile pe care le primesc din jurul meu. Și atunci, care este răspunsul la întrebarea: oare e adevărată credința mea? Mă face să o pun un pic la îndoială. Eu simt emoțional această poveste, o simt pentru că este în mine, dar pot să mă gândesc că, din punct de vedere rațional, eu pot să mișc un pic povestea asta pentru că ea nu e cu totul adevărată.

Da, e ceva ce s-a întâmplat demult, dar nu mai e valabil pentru prezent.

Și atunci, asta mă ajută să merg către următorul pas:

 

3) Să mă întreb: în ce fel această poveste îmi limitează viața?

Spre exemplu, dacă la serviciu mă gândesc că “nu sunt capabil, nu mă descurc”, s-ar putea să nu mă mai implic în proiecte sau dimpotrivă s-ar putea să-mi iau foarte multe proiecte, tocmai ca să dovedesc că pot să fac față.  Și atunci, mai degrabă o cale de mijloc ar fi “hai să văd, oare care proiecte sunt importante pentru mine, care proiecte mă duc pe mine mai departe” Și atunci, acest acest exercițiu, de a vedea în ce fel îmi limitează mie viața această credință, e foarte util. La fel, se poate să dau un exemplu și în zona personal, spre exemplu, dacă eu cred că nu pot avea o relație bună de cuplu, clar că ea îmi limitează foarte mult opțiunile de căutare a unui partener potrivit. Și mă blochează în a merge mai departe în acest obiectiv important al vieții mele. Pentru că nu-i așa? Cu toții avem nevoie de atașament, e o nevoie universală, cu toții avem nevoie de relații care au sens, relații de iubire relații sănătoase și relații care durează pentru că doar așa putem construi.

 

Și atunci, după ce trec de această etapă în care îmi dau seama în ce fel îmi limitează viața, pot să merg mai departe către nevoia mea. Dar, de fapt, nevoia mea este de atașament, nevoia mea este de conectare. Sau nevoia mea este să merg mai departe într-un proiect important al vieții mele.

 4) Rescrie povestea

Cum să privim aceeași poveste dintr-o perspectivă diferită

Înlocuiește vechea poveste cu o poveste mai utilă. S-ar putea să ți se pară ciudat la început, dar așa cum ai întărit vechea poveste repetând-o, o poți întări pe cea nouă repetând-o și găsind oportunități de a acționa asupra ei.

S-ar putea să descoperi că există deja dovezi în viața ta pentru noua poveste și pur și simplu nu ai observat-o până acum. Când poveștile noastre sunt atât de adânc înrădăcinate, creierul nostru poate ignora și șterge orice informație care nu le susține. Așa că, e nevoie, să căutăm în mod activ dovezi ale noii povești și să continuăm să reluăm acele dovezi cu povestea.

5) Acționează cu pași mici

 Ultimul pas este să văd care ar fi acțiunile pe care ar putea să le fac.

E important să aleg un mic pas care să mă ducă pe mine mai departe. Uneori e posibil să ne alegem niște pași mai mari sau prea dificili, prea complex, prea repede, prea mult pe care să nu îi putem face față. Și să ne simțim dezamăgiți. Și atunci e important să văd care e acel micro pas pe care, dacă îl fac, sau merg în continuare cu o acțiune foarte mică mă duce pe mine mai aproape de ceea ce îmi doresc. Desigur, că acel micro pas ar putea să ți se pară nesemnificativ cu atât mai mult cu cât dacă avem o poveste de genul “avem niște așteptări foarte mari de la noi”, dar acei mici pași îmi dau încredere că drumul e bun și că pot să merg mai departe pe drumul acesta.

 

Succes în acest drum, în această călătorie care merită să fie făcută pentru că duce către o viață mai bună.

 

Ți-a plăcut?

Sunt Delia Lungu, psihoterapeut de familie și de cuplu.

Iată câteva moduri în care îți pot oferi suport.

• prin ședințe de psihoterapie individuală sau psihoterapie de cuplu
• cumpărând cursul online „Vocea critică și cum găsesc drumul către mine„