Am fost crescută în spiritul dreptăţii. Să spun adevărul, să mă ţin de cuvând când promit ceva, să fiu corectă – cam toate lucrurile pe care societatea le apreciază ca valori. Şi care, sigur, sunt de apreciat… până la un punct.

Minciună sau adevăr?

După ce am mai crescut şi am început să văd şi eu puţin cum e treaba prin lumea asta, mi-am dat seama că minciuna … e o treabă complexă. Lucrurile nu sunt chiar în alb şi negru, minciună sau adevăr, ci au o mulţime de nuanţe şi texturi. Unele mai dure, altele mai moi, unele mai colorate, altele mai cenuşii. O parte bună care apare din găsirea nuanţelor este că ajungi să îi judeci mai puţin pe oameni şi, implicit, pe tine. Şi asta mi se pare grozav.

 

Când mint ceilaţi versus când minţim noi. Minciuna prin omisiune

Cei mai mulţi dintre noi ne gândim, în primul rând, la cum am putea să-l convingem pe cel de lângă noi să spună adevărul. Şi, dacă dăm o căutare pe google, vedem că oamenii sunt interesaţi de „ce să faci când eşti minţit”, „cum recunoşti limbajul nonverbal al celui care minte”. Adică este vorba despre ceilalţi.

Dar cum e să vedem adevărul din perspectiva de a încerca să ne clarificăm noi pe noi? În ce fel spunem noi adevărul despre noi? Unele adevăruri sunt greu de exprimat, mai ales faţă de cei dragi. Şi alegem să nu le spunem deloc. Sau să spunem un adevăr parţial. Sau să spunem o poveste care are şi elemente din realitate, dar şi unele imaginate. Alte adevăruri le-am ascuns atât de adânc în noi, încât nici noi nu mai ştim că există. Iar alte adevăruri omise apar sub forma secretelor de familie care pot fi transmise din generaţie în generaţie. Vorbim atunci de minciună sau adevăr?

Minciuna la femei. Când ne prefacem că spunem adevărul

Atunci când ne prefacem pare să fie sora mai mică a minciunii. Felul în care o femeie se preface e de observat. De la situaţii care par banale: când întreabă soţul ce a păţit, iar ea spune îmbufnată „nimic” până la situaţii cu implicaţii mari precum: „pretind că sunt fericită în căsnicie” sau „pretind că sunt îndrăgostită, ca să mă ceară de nevastă” sau „pretind că sunt o mamă fericită” sau „pretind că succesul meu profesional se datorează norocului pe care l-am avut”.

Când ne prefacem, totul pare să fie o minciună sau, în cel mai bun caz, un adevăr parţial. Problema e că atunci când ajungem să ne prefacem zilnic, toate acestea ne schimbă perspectiva asupra vieţii. Şi, în timp, ne construim un eu fals, fără să ne dăm seama.

Sunt însă şi alte moduri de a ne preface care ne pot ajuta, în loc să ne dăuneze. De exemplu, când vrem să aducem în viaţa noastră un obicei care ne face bine. Cum ar fi, să fim curajoşi în faţa unei temeri pe care vrem să o înfruntăm. Asta ne ajută să ne clarificăm şi să extindem ce este real şi adevărat despre noi.

„Fii tu însuţi”. Mă străduiesc, dar nu-mi iese mereu.

Experţii ne încurajează să fim noi înşine. Fii tu însuţi – auzim de multe ori, ca o placă stricată. Dar cum e să fii tu însuţi? E minciună sau adevăr? Şi de unde ştii când eşti tu însuţi? Recomandarea de mai sus este potrivită în unele situaţii şi complet nepotrivită în altele, spune Harriet Lerner „The Dance of Deception”. Şi am să detaliez:

Este potrivită când îmi trăiesc viaţa mai aproape de mine şi de sufletul meu, când sunt atent la vocea mea. Când spun ceea ce cred şi simt despre mine. Şi despre ceilalţi. Când, în anumite momente, îmi adun tot curajul pe care-l am şi merg mai departe în acord cu valorile mele, chiar dacă asta mă face să mă simt separat de ceilalţi si singur.

Poate fi însă complet nepotrivit când sunt eu însumi şi nu ţin seama de context şi de felul în care ceilalţi răspund. Suntem oameni care trăiesc printre alţi oameni şi cu toţii avem nevoie de aprobare şi de apreciere de la cei din jur. Dar situaţiile pe care le trăim, ne redefinesc. Cine suntem noi în diferite contexte şi în diferite perioade ale vieţii. Aşadar, sunt situaţii în care e greu de spus dacă e minciună sau adevăr.

 

Pe scurt, câteva „adevăruri” despre adevăr. De reflectat

  • Adevărul vine puţin câte puţin. Uneori, adevărul nu se spune dintr-o dată. De multe ori, e nevoie de multă muncă şi frământare înainte ca să-l spunem.
  • Ideea e să nu spui un adevăr dureros atunci cand esti copleșit de emoții. Asteaptă până esti calm.
  • Adevărul depinde foarte mult de context. Contextul determină ce adevăr spun despre mine, dar, în acelaşi timp, şi ce adevăr descopăr despre mine. Când contextul conversaţiei este un spaţiu sigur, cu persoane apropiate atunci pot să mă deschid mai mult. Adevărul presupune mai mult decât onestitate sau bune intenţii. Sau curaj. (Harriet Lerner, „The Dance of Deception”.
  • Adevărul poate avea mai multe feţe. Putem avea mai multe versiuni ale adevărului în diferite perioade ale vieţii.
  • Când spunem adevărul despre noi ne poate apropia şi putem găsi intimitate în relaţia cu cei dragi. Dacă nu-i spui soţului, atunci cui să-i spui?
  • Adevărul ajută în dezvoltarea personală. Adevărul înseamnă şi să creezi spaţiu pentru vocea ta sau părţi din tine care au stat în tăcere mult timp. Adică lucruri pe care le-ai îngropat adânc în tine.