Critica distruge relaţiile, cu atât mai mult cu cât vine de la cineva apropiat. Mama critică sau partenerul de cuplu critic ne provocă experienţe dureroase. Putem simţi furie, ruşine sau frică şi ne alimentează vulnerabilitatea noastră legată de competenţă şi valoare.

Cum reacţionăm faţă de mama critică:

Când suntem criticate, putem reacţiona în diferite moduri. Fie încremenim şi tăcem, aşa cum făceam când eram mici. Fie plecăm pentru a evita conflictul. Fie încercăm să dovedim că avem dreptate, fără să ascultăm ce are mama de spus. Fie criticăm şi noi la rândul nostru. Din păcate, niciunul din aceste răspunsuri nu ne scoate din încurcătură.

Un mod matur de a reacţiona la critică ar fi să o abordăm pe mama într-o manieră matură, ca de la adult la adult. Uneori, ne este foarte greu să facem asta, dar putem începe prin a scrie o scrisoare mamei.

Cui recomand să citească scrisoarea de mai jos: oricărei femei care are sau a avut o mamă critică

Ce poţi învăţa din citirea scrisorii: că poţi spune ce crezi şi care sunt nevoile tale, fără să încerci să o convingi sau să o acuzi pe mama ta.

Scrisoarea de mai jos este scrisă de o doamnă a cărei fiică a încercat să se sinucidă. Sper ca în familia ta situaţia să nu fie aşa complicată, dar poţi adapta scrisoarea în funcţie de situaţia ta concretă, de acasă.

Scrisoare către mama critică. Cum îmi găsesc vocea mea de adult

„Dragă mamă, ştiu că tentativa de sinucidere a lui Amy (fiica mea) a fost o încercare grea pentru noi toţi. Ştiu că atunci când merge ceva rău într-o familie, e natural să cauţi un vinovat. La fel am făcut şi eu, când l-am învinovăţit pe tatăl ei. M-am învinovăţit şi pe mine, desigur. Dar e timpul să las toate astea deoparte. Am nevoie să renunţ la ideea că altcineva a cauzat problema, fiindcă nu cred că e adevărat sau măcar de ajutor.

Am făcut, în mod cert, şi erori ca părinte. Ştiu că n-am făcut mereu ce trebuia. Dar aşa cum înţeleg eu lucrurile nu sunt responsabilă de încercarea ei. Nu pot decât să-i arăt cât de mult o iubesc. Şi pot să las să se risipească mânia mea faţă de tatăl ei, de dragul ei şi al meu.

Uneori, sunt îngrozită de ideea că Amy ar putea încerca din nou să-şi ia viaţa. Mai ales când mă simt vulnerabilă sau speriată, am nevoie de dragostea şi susţinerea ta. E foarte dureros pentru mine să văd că judeci felul meu de a fi mamă sau că legi divorţul meu de gestul lui Amy. N-a fost posibil pentru mine să rămân blocată într-o căsnicie chinuitoare şi nefericită. Nu cred că, dacă rămâneam cu el, aş fi „salvat-o” pe Amy.

Nu vreau să-ţi spun cum să gândeşti sau cum să simţi. Divorţul este un subiect pe care noi două îl vedem diferit. Pur şi simplu, vreau să ştii cât de multă nevoie am de iubirea şi suţinerea ta, în această perioadă foarte dificilă.” Harriet Lerner „Confesiunile unei mame imperfecte”.

De reflectat

Câteva întrebări la care te poţi gândi:

• În ce fel te-a influenţat critica mamei de-a lungul timpului? Cum era când erai copil? Cum este acum?
• Ce simţeai atunci când te critica? Ce simţi acum, ca adult?
• Te consideri şi tu, la rîndul tău, o persoană critică? Faţă de partenerul de cuplu, faţă de copii? Sau faţă de tine însăţi? Sau, dimpotrivă, te simţi criticată la tot pasul?

Dacă ai o mamă critică, te încurajez să-i scrii o astfel de scrisoare. Chiar dacă nu i-o vei trimite niciodată. Nu va fi uşor, te vor încerca multe emoţii. Însă merită pentru că te va ajuta să te redefineşti în relaţie cu mama ta. Te va ajuta să-ţi (re)găseşti vocea de adult. Şi…cine ştie, la următoarele „confruntări” poate vei găsi curajul să exprimi care-ţi sunt nevoile, fără să învinovăţeşti pe nimeni.