De ce oare avem două urechi și doar o gură?

Una dintre explicații este că avem nevoie să ascultăm mai mult și mai bine.

Când cineva apropiat îți povestește: „uite ce a făcut soțul meu / soacra mea / șeful meu/ sora mea, etc….” și îți înșiră o mulțime de chestii.

Tu ce-i răspunzi? Ai vrea să ajuți. Ai bune intenții. Ai vrea ca celălalt să simtă că îi ești alături.

 

Răspunsul tău ar putea fi unul din cele de mai jos:

• Așa este, tu ai dreptate, soțul tău greșește. Cum a putut face una ca asta?
• Asta nu e nimic, să-ți povestesc ce am pățit eu…
• Hei, nu e chiar așa de grav. Ai să vezi că va fi bine.
• ..(aici poți să mai completezi tu dacă îți vine în minte un alt posibil răspuns).

 

Realitatea este că nu am învățat să fim ascultători mai buni. Și nu din vina noastră…

Când ascultăm pe cineva, noi ascultăm într-un mod în care ne-am dori noi să fim ascultați.

Adică presupunem ce ar avea nevoie cealaltă persoană.

 

Cum ar fi dacă nu am mai presupune.

Cum ar fi dacă am întreba: “Cum aș putea să te ajut acum? În ce fel ai nevoie de mine să te ascult?”

Și să ai răbdare să asculți răspunsul…

Oamenii îți vor spune cum au nevoie să fie ascultați sau ajutați. Unii se vor deschide imediat și vor spune. Alții se vor deschide mai greu, în timp. E în regulă…

 

*Notă: Postarea aceasta este pentru tine, dar, în aceeași măsură, este și pentru mine. Și eu, ca și tine, sunt pe acest drum în care experimentez și trăiesc cum e să fiu aproape de ceilalți.